Jung spune ca un analist ( a se citi psihoterapeut) nu poate sa isi duca clientul mai departe de punctul in care a ajuns el insusi. Pe de alta parte, Bodhidharma la intrebarea Imparatului WU raspunde: „Nimic de descoperit, nimic de realizat”

Ok, si eu ce sa fac? Momentul acela in care o sa realizez nimicul o sa fie momentul „sinuciderii” mele ca terapeut?

Sau „moartea” terapeutului se produce in secunda cand incetezi sa mai cauti? Mai degraba tind sa cred a doua varianta.

Imi vine in minte o experienta de acum doua/trei saptamani. In alergarea mea continua (si nu intotdeauna productiva) dupa cunostinte noi, am decis sa urmez o a doua formare. Am luat contact cu respectiva asociatie si, trebuie sa recunosc, au fost foarte deschisi si receptivi. Totul a mers lin pana acum doua saptamani cand am trimis un mail anuntand ca, din motive personale, nu pot ( in realitate gandeam ca NU VREAU) sa merg mai departe.

Ei, aici incepe partea interesanta. De atunci nu am mai primit niciun semn de la ei. Pur si simplu nu au avut curiozitatea sa ma intrebe ce s-a intamplat, daca ma pot ajuta cu ceva etc. Nimic, Nada, Niente. Se pare ca drop-out-ul meu a fost primit foarte nasol si inteleg ca in acea scoala terapeutica ei au ajuns doar pana la nivelul portofelului si nu mai departe.

Asta este extrem de trist si cumva imi lasa un gust teribil de amar. Ne plangem ca noi ca breasla suntem ocoliti, aruncati, luati in deradere dar nu avem timpul sa vedem unde suntem de fapt. Unde am ajuns. Nu cumva sunt printre noi terapeuti care nu prea au unde sa isi duca clientul ba chiar trebuie sa fie asteptati de catre acestia undeva pe drum?