What can you say about a twenty-five-year-old girl who died? That she was beautiful and brilliant? That she loved Mozart and Bach? The Beatles? And me?

Așa începe o carte minunată, simplă şi plină de emoţii. Am citit-o când aveam opt ani şi îmi aduc aminte că am plâns… Le-am povestit colegilor mei de atunci despre carte şi au râs de mine. Moartea, iubirea şi alte asemenea daraveli erau prea mult pentru o minte de opt ani. Atunci m-am supărat pe ei… astăzi îi înţeleg. Habar nu aveam ce înseamnă să plece cineva…

Mama a plecat… ce pot să spun despre ea? Absolut nimic. A fost şi nu mai este. Atât.

Realizez că nu poţi vorbi despre cei plecaţi… poţi să vorbeşti doar despre tine. Poţi doar să simţi cum îţi cresc inimi în tot corpul, în fiecare muşchi … şi poţi să observi că toate inimile încep să bată nebuneşte.

Apoi, brusc, simţi cum cazi de pe planetă şi nimeni nu te opreşte din cădere. Cazi şi tot cazi şi nu îţi pasă de nimic. inimile din corpul tău bat ca niște toboşari japonezi şi tu te întrebi dacă se vor transforma în aripi sau se vor strivi odată cu tine.

La revedere Mamă !