Asta era eticheta pe care o lipeam imediat pe fruntea celor care, din diferite motive, mă enervau. Acum am mai crescut și am înțeles ca nu există oameni mari sau mici și am realizat ca eu sunt cel care se enerva, doar eu. Am înțeles că există doar oameni care se macină pentru mii de motive și, uneori, se intâmplă să te așezi din greșeală pe poteca lor. Ăla e momentul în care, funcție de motivele și dorințele tale, începi să îi cataloghezi în mari și mici. Evident cei mici sunt aceia care te împiedică și cei mari… înțelegi tu.

Problema este că pe termen lung etichetarea asta nu îți aduce prea multe servicii. Noua mea abordare pleaca de la un citat din Hagakure: Am descoperit ca destinul samuraiului e moartea. În interpretarea mea acest lucru înseamnă că trebuie să abordezi fiecare situație/dispută ca și cum nu ai nimic de câștigat nimic de pierdut. Trebuie să fi plat și detașat de scopul final acceptând din start că nu poți să ai controlul asupra deznodământului. Așa cum un samurai intră într-un duel ca și cum este mort deja, așa trebuie sa interacționezi și tu cu oamenii și cu întâmplările vieții. Ca și cum totul este deja intâmplat. Atenție, nu te îndemn la fatalism și lipsă de acțiune. NU. Când spun că istoria a fost deja scrisă nu mă gândesc la destinul ăla de tip tragic, liniar și unidercțional. Istoria deja scrisă trebuie să o înțelegi ca pe un joc de societate, să zicem Monopoly de dragul explicației. Ai tabla de joc, zarurile și celelalte componente. Matematic vorbind presupun că se poate determina numarul de finaluri posibile ale jocului ceea ce înseamnă ca istoria jocului a fost deja scrisă. Practic, e puțin probabil că vei reuși să le atingi pe toate. În schimb, cu cât vei juca mai des cu atât vei experimenta mai multe. Ăsta este modul în care înțeleg faptul că istoria este scrisă. Dacă aș accepta că există un sens prestabilit al vieții mele ar fi ca și cum, jucând Monopoly, nu aș primi zaruri ci doar mutările obligatorii pe care trebuie să le fac.

Din punct de vedere practic Hagakure recomandă să se mediteze zilnic asupra morții. Tinând cont de faptul că trăim în secolul XXI nu cred că este cea mai bună abordare. Eu unul am început să meditez asupra lipsei de predestinare. Adică, nu cred că lucrurile au un sens, nu cred că lumea în general și eu în particular, avem vreo misiune de îndeplinit. Nimic, niente, nada. Pur și simplu sunt acum și aici și merg mai departe către o istorie deja scrisă. Nu mă așteaptă nimeni și nimic și, tocmai de aceea am atât de multe lucruri de făcut.

Eliberându-mă de constrângerile nevoii de sens m-am eliberat de angoasă.

Trăiește!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.