Flori pentru Algernon

Dacă imaginea TA despre o sedinţă de terapie cuprinde canapea, lacrimi şi rememorare sfâşietoare a traumelor din trecut, ei bine… nu prea seamăna cu ceea ce cred eu că este terapia. Pentru mine, şedinţa de terapie reprezintă locul acela sigur, simplu şi liniştit unde poţi să te opreşti o oră şi să îţi permiţi să te gândeşti la tine. Da, la TINE, omul ascuns în spatele multelor măşti care te ajută să te mişti printre multitudinea de roluri pe care ţi le impune viaţa. TU eşti persoana care contează real în viaţa ta, dar uneori uiţi, şi e păcat…

Uneori, cel puţin dacă mă gândesc la viaţa mea, îţi este greu şi vrei doar să îţi aduci aminte cine eşti. Vrei să te întorci la tine, cel care ştie să râdă şi să se bucure… Ei bine, aici începe şedinţa de terapie. Nimic magic, nimic spectaculos. Doar un om care te va ajuta să navighezi prin momentul actual către mirarea zilei de mâine. Un om care te acceptă așa cum eşti, un om care te ascultă fără să te judece…

Dacă, uneori, simţi că ai nevoie de TINE ca de o gură de aer proaspăt, te aştept sa treci pe la mine. Terapia nu este despre lacrimi, este doar despre TINE

What can you say about a twenty-five-year-old girl who died? That she was beautiful and brilliant? That she loved Mozart and Bach? The Beatles? And me?

Așa începe o carte minunată, simplă şi plină de emoţii. Am citit-o când aveam opt ani şi îmi aduc aminte că am plâns… Le-am povestit colegilor mei de atunci despre carte şi au râs de mine. Moartea, iubirea şi alte asemenea daraveli erau prea mult pentru o minte de opt ani. Atunci m-am supărat pe ei… astăzi îi înţeleg. Habar nu aveam ce înseamnă să plece cineva…

Mama a plecat… ce pot să spun despre ea? Absolut nimic. A fost şi nu mai este. Atât.

Realizez că nu poţi vorbi despre cei plecaţi… poţi să vorbeşti doar despre tine. Poţi doar să simţi cum îţi cresc inimi în tot corpul, în fiecare muşchi … şi poţi să observi că toate inimile încep să bată nebuneşte.

Apoi, brusc, simţi cum cazi de pe planetă şi nimeni nu te opreşte din cădere. Cazi şi tot cazi şi nu îţi pasă de nimic. inimile din corpul tău bat ca niște toboşari japonezi şi tu te întrebi dacă se vor transforma în aripi sau se vor strivi odată cu tine.

La revedere Mamă !

În ultimul timp m-au întrebat mai mulţi prieteni cum reușesc să îmi alimentez motivaţia. Sincer nu m-am gândit la asta până acum şi nici nu mă consider o persoană extrem de motivată, indiferent ce înseamnă asta. Dar acum, dacă tot am adus vorba, o să încerc să fac ceva ordine prin dulapul cu amintiri şi să văd ce apare.

Cred ca de mic copil am suferit de invizibilitate. Cumva treceam nevăzut prin lumea părinţilor mei așa, pâş, pâş fără să fiu văzut,  fără să deranjez. Uneori nu îmi ieşea schema de invizibilitate şi atunci ieşea destul de contondent pentru mine… fizic sau emoţional. De obicei deveam vizibil când făceam o boacănă, când cineva trebuia să fie învinovăţit sau când aveam câte un succes şi erau ceva lauri ce trebuiau smulşi de pe fruntea mea.

Presupun că invizibilitatea asta dobândită atunci m-a învăţat să îmi vad de drum singur fără aplauze sau huiduieli. De cînd mă ştiu am fost preocupat să îmi ating scopurile fără să aştept ajutor şi fără să nutresc speranţe.

Nu ştiu dacă asta se cheamă motivaţie dar ştiu sigur ca mult înainte de a descoperi budismul am avut o fixaţie continuă pe astăzi, pe acum. Când eşti invizibil nu ai amintiri, deoarece amintirile se construiesc prin oglindire în ceilalți, şi nici viitor, intrucât mâine nu este relevant în supravieţuirea de azi.

Ma gândesc că invizibilitatea este greu de antrenat dar centrarea pe aici şi acum este posibilă. Antrenându-te să trăieşti aici şi acum nu mai ai nevoie de motivaţie. Ea, motivaţia, este inutilă unui om care nu fuge dinspre ceva şi nici către ceva…

Așa că drag prieten mă tem că am să te dezamăgesc… Nu sunt o persoană extrem de motivată, sunt doar invizibil.

Asta era eticheta pe care o lipeam imediat pe fruntea celor care, din diferite motive, mă enervau. Acum am mai crescut și am înțeles ca nu există oameni mari sau mici și am realizat ca eu sunt cel care se enerva, doar eu. Am înțeles că există doar oameni care se macină pentru mii de motive și, uneori, se intâmplă să te așezi din greșeală pe poteca lor. Ăla e momentul în care, funcție de motivele și dorințele tale, începi să îi cataloghezi în mari și mici. Evident cei mici sunt aceia care te împiedică și cei mari… înțelegi tu.

Problema este că pe termen lung etichetarea asta nu îți aduce prea multe servicii. Noua mea abordare pleaca de la un citat din Hagakure: Am descoperit ca destinul samuraiului e moartea. În interpretarea mea acest lucru înseamnă că trebuie să abordezi fiecare situație/dispută ca și cum nu ai nimic de câștigat nimic de pierdut. Trebuie să fi plat și detașat de scopul final acceptând din start că nu poți să ai controlul asupra deznodământului. Așa cum un samurai intră într-un duel ca și cum este mort deja, așa trebuie sa interacționezi și tu cu oamenii și cu întâmplările vieții. Ca și cum totul este deja intâmplat. Atenție, nu te îndemn la fatalism și lipsă de acțiune. NU. Când spun că istoria a fost deja scrisă nu mă gândesc la destinul ăla de tip tragic, liniar și unidercțional. Istoria deja scrisă trebuie să o înțelegi ca pe un joc de societate, să zicem Monopoly de dragul explicației. Ai tabla de joc, zarurile și celelalte componente. Matematic vorbind presupun că se poate determina numarul de finaluri posibile ale jocului ceea ce înseamnă ca istoria jocului a fost deja scrisă. Practic, e puțin probabil că vei reuși să le atingi pe toate. În schimb, cu cât vei juca mai des cu atât vei experimenta mai multe. Ăsta este modul în care înțeleg faptul că istoria este scrisă. Dacă aș accepta că există un sens prestabilit al vieții mele ar fi ca și cum, jucând Monopoly, nu aș primi zaruri ci doar mutările obligatorii pe care trebuie să le fac.

Din punct de vedere practic Hagakure recomandă să se mediteze zilnic asupra morții. Tinând cont de faptul că trăim în secolul XXI nu cred că este cea mai bună abordare. Eu unul am început să meditez asupra lipsei de predestinare. Adică, nu cred că lucrurile au un sens, nu cred că lumea în general și eu în particular, avem vreo misiune de îndeplinit. Nimic, niente, nada. Pur și simplu sunt acum și aici și merg mai departe către o istorie deja scrisă. Nu mă așteaptă nimeni și nimic și, tocmai de aceea am atât de multe lucruri de făcut.

Eliberându-mă de constrângerile nevoii de sens m-am eliberat de angoasă.

Trăiește!

Am crezut că ziua de ieri a fost grea. M-am înşelat…Azi, cu brutalitate, s-a închis o uşă către ceva ce îmi doream foarte tare. Brutalitatea a fost împachetată in zâmbete şi limbaj de lemn dar refuzul a fost clar. Până la urmă asta nu este extrem de important, visele mele au rămas intacte şi nu mor așa de repede.

Important este ceea ce am simţit. Contrar modului meu de a reacţiona, am fost extrem de calm atat în momentul când satârul a căzut cat şi mai târziu. Nu am mai avut ruminațiile atât de prezente în mintea mea. Nu am râşnit gânduri, nu am somatizat, nu am simţit nevoia să vorbesc cu nimeni. Încerc să înţeleg ce acţiuni ale mele au creat acest calm. Suspectez că partea de exerciţiu fizic este extrem de importantă. În ultimul timp am suplimentat numărul de suburi şi acum fac 500 dimineaţa şi 500 seara urmate imediat de o jumătate de oră meditaţie zen. Am schimbat şi modul în care le fac: mă concentrez pe extinderea ki-ului către vârful bokken-ului. Practic nu mai simt efortul fizic şi nici durerea in umeri oricât de mult lucrez. De asemenea, în timpul meditației mă concentrez pe momentele în care nu am aer în plămâni atît la inspiraţie cât şi la expiraţie. În acele secunde de non-respiraţie încerc să realizez cine sunt EU. Efectul este spectaculos, aproape că te aştepţi să se traga focuri de artificii şi Buddha să apară să îţi ceară un autograf 🙂

Chiar azi dimineaţă remarcam cu surpriză ca blocajele în trafic nu m-au deranjat deloc dar se pare că efectul a funcţionat impecabil întru-un moment mult mai stresant. Practic, exercițiile de concentrare în spatele gândurilor, adică la rădăcina lor, înainte de a se întrupa, pare să fie calea cea mai rapidă. Cumva, chiar şi în momete de stress, te poţi retrage înainte de gând şi astfel eviţi somatizarea care amplifică emoţia.

O altă problemă se ridică aici: Eu am o minte antrenată în mulţi ani dar cum poţi să induci asta unui client care nu a avut acest tip de preocupări înainte de a veni la cabinet?

Cercetează!

Prima zi plină adică prima zi în care am mers la serviciu, am întâlnit oameni, am interacţionat în afara mediului securizant de acasă.

Totuși ceea ce m-a bântuit toată ziua a fost cântecul sirenelor din capul meu. Seducătoare şi perverse au apărut încă de dimineaţă. Cu insinuări lascive pline de promisiuni mă îndemnau să mai stau un pic în pat să nu mă ridic: Oricum este frig, şopteau ele, şi nici măcar nu s-a luminat!

Dar asta a fost doar începutul. Toată ziua m-au bârâit la cap explicându-mi că nu are rost să mă străduiesc să schimb nimic doar am trăit bine merci 44 de ani.

Una peste alta ziua de azi mă face să mă întreb ce este de fapt VOINŢA. Ok, stiu diferitele definiţii dar nu am găsit nicăieri foarte clar o metoda de a-ţi modela voinţa. În mod evident ea se naşte în interiorul tău dar cum? Voinţa pare să fie vocea (a se citi gândul) care reuşeşte să acapereze scena minţii tale. Cred ca o mintea (indiferent ce o fii asta) acționează ca un regizor şi decide cine primeşte rolul principal în piesa existenţei tale. Secretul pare a fi conţtientizarea acestui act regizoral în așa fel incât să poţi influenţa fiecare act. Trebuie să meditez asupra chestiei ăsteia…

Eu sunt norocos să îmi port terapeutulcu mine în permanenţă dar cum te poţi ajuta singur? Oare răspunsul este în educarea clientului în așa fel încât să devină propriul terapeut? probabil că da… Asta înseamnă ca este extrem de important să te educi tu extrem de mult astfel incât să dansezi permanent în căutarea punctului de echilibru al clientului. Din ce am observat până acum (evident este prematur să trag concluzii) pare că eu, ca terapeut, trebuie sa mă dedic în permanenţă antrenamentului minţii mele şi să stau permanent centrat pe emoțiile mele. În felul acesta am remarcat că devin extrem de conştient de emoțiile celorlalţi. Sincer, de când am început exercițiul acesta nu mai observ cuvintele celor din jur sau, mai corect spus, cuvintele le văd ca pe niște haine purtate de emoţii. E drept, așa cum hainele spun ceva despre persoană şi cuvintele transmit ceva dar nu esențialul.Gândeşte-te!

Sunt o persoană cu fitilul scurt. Nu îmi aduc aminte de ce şi cum am devenit aşa dar ştiu sigur ca piesa TNT a celor de la AC/DC părea scrisă pentru mine. De multe ori in viaţă ( aş spune de prea multe ori) am pierdut atât material cât şi emoţional datorită vitezei mele de „fuziune”.

Ieri, în a doua zi din călătoria de 365 de zile, am primit prima provocare. Administratorii complexului în care locuiesc au decis să permită unei agenţii să filmeze un spot publicitar în complex. Probabil că este momentul în care te întrebi : Şi ce dacă? Păi este un mare daca intrucât au adus peste 100 de figuranţi pentru asta plus un întreg parc auto. Practic am stat jumătate de zi sub asediu. Dacă situaţia asta se intâmpla acum câteva săptămâni în urmă probabil că erupeam… Ei bine de data asta am încercat altă abordare. Prima reacţie a fost explozivă dar imediat am făcut un pas înapoi şi am inceput sa îmi evaluez gândurile şi emoţiile. În prima fază m – am concentrat pe reacţiile fiziologice. Cumva plexul solar dădea senzaţia ca se strânge ca un pumn, gâtul se incordează şi uşor respiraţia devine mai rapidă…Pe măsura ce urmăream reacţiile astea am remarcat că au început să se estompeze. Am respirat deliberat abdominal şi furia a scăzut brusc. Undeva în fundal o armată de gânduri teribil de vocale şi puse pe harţă îşi ascuţeau săbiile şi se pregăteau să mărşaluiască spre gură. Am continuat să respir constient şi cumva gândurile agitate au decis să se intoarcă la treburile lor.

Tot ceea ce am povestit a durat extrem de puţin în timp real. Oricum, un lucru este cert. Prin retragerea rapidă în interior şi conştientizarea reacţiilor fiziologice am reuşit rapid să scad nivelul de furie. După ce am redus reacţiile fiziologice am putut să analizez gândurile. Deloc surprinzător, ele gravitau în jurul ideii de lipsă de respect din partea administratorilor.

Calm fiind, am realizat brusc ca habar nu am de ce au făcut chestia asta şi în mod cert trebuie să am o discuţie cu ei să lămuresc problema dar nu este necesar să îmi stric eu ziua mai mult decât este cazul.

În concluzie trebuie sa mă concentrez permanent pe ceea ce se întâmplă în interiorul meu. În mod ciudat, atenţia concentrată pe propria persoana mă face mult mai receptiv la mediul exterior…

Mi-am petrecut ziua ascultându-mi gândurile. Este ciudat să observi ce zumzet continuu este în capul tău. Roiuri de gânduri se zbat să îţi atragă atenţia în permanenţă şi îşi cer dreptul de a fi băgate în seamă. Se poartă exact ca oamenii: Sunt geloase, emotive, încrezute, arogante sau timide, gălăgioase  sau tăcute, etc. Încep sa înţeleg de ce anumiţi gânditori le-au antropologizat mergând până la deificarea lor. Cumva par să aibă o materialitate stranie, uşor vâscoasă…

Aşa cum mă aşteptam, cele mai „vocale” sunt gândurile din tabăra conservatoare. În plus, ele stau şi extrem de bine la retorică. Apar la bara conştiinţei tale în costumele lor impecabile, mirosind a ştiinţă si parfum de designer, şi îşi folosesc vocile tunătoare ca pe buzdugane. Te lovesc din toate direcţiile cu sofisme încercând să te convingă că ceea ce vrei să faci nu are rost.

Am observat ca acţiunea fizică, adică teme de tip comportamental, sunt cele care le anihilează rapid. Intervenţia cognitiva ajută dupa terminarea intervenţiei comportamentale pentru a da o „voce” timidelor gânduri din tabăra reformistă.

Evident este prematur sa trag o concluzie dar ziua de azi, cel puţin până acum, se dovedeşte o zi minunata petrecută in compania unei persoane dragi: EU.

Suntem bombardaţi din toate direcţiile de citate mobilizatoare, sfaturi, scheme fără de cusur, reclame etc. cu singurul scop de a ne educa cum să devenim mai buni (sic). Se pare că întreg universul complotează la schimbarea noastră, la transformarea noastră în vectori ai fericirii, sănătăţii şi bunăstării ba chiar ai nemuririi.

Din păcate, noi ne ţinem tare pe poziţie şi nu vrem sa ne schimbăm deloc… oare? Întrucât curiozitatea mă omoară şi vreau să vad pe pielea mea ce înseamnă cu adevărat să te schimbi mi-am propus ca de mâine să încep un experiment de fix un an, un an în care să mă supun transformării interioare. O să îmi fiu propriul client şi terapeut (nu este chiar aşa schizo pe cât pare) şi o să notez ceea ce fac şi, mai ales, ceea ce simt.

Nu aştept nimic, nu caut nimic în mod special, dar vreau ca la capătul drumului să fiu sigur ca sunt psihoterapeutul sau mai bine zis PSIHOTERAPEUTUL ce mi-am dorit sa fiu atunci când am pornit pe drumul acesta.

Bun, sa înceapă ultima noapte de dragoste că de mâine intru în război